„Garderoba de litere” este o minunată colecţie de poveşti. Partea interesată este felul în care au luat fiinţă. Spre deosebire de modul clasic în care se imaginează poveşti, Garderoba este mai mult… o colecţie de vise. Visez foarte mult – şi asta nu poate decât să mă bucure. Este singurul motiv pentru care mai are sens să dorm… în rest, somnul este de mult o pierdere de timp – ca să nu mai vorbim de mâncat…
Sunt atât de încântată de faptul că se tipăresc aceste volume, e… visul meu devenit realitate – şi la propriu, şi la figurat… 
O frumoasă descriere a personajului principal din prima poveste, „Mătase sub lupă”.
”L-am privit atentă: pe frunte avea o cicatrice punctată, de parcă ar fi purtat cuie în care îşi înfipse deciziile luate, motivate exact de ceva anume. Sprâncenele frumos articulate la poalele frunţii înghesuiau mii de gânduri între rădăcina scalpului şi ochi; erau ca nişte bariere ale acelor hotărâri luate cu greu, manifestate în două arce subţiri de sprâncene pe fruntea lui. Ochii îi erau vii. Trăiau şi retrăiau – şi uneori mi se părea că putea să vadă şi a patra dimensiune, aceea a timpului. Părea că mă priveşte, dar ştiam că mă vedea ori în interior – jucându-mă cu puii de pisică din curtea casei lui, ori în exterior, într-un timp pe care eu nu îl ştiam încă. Şi uneori, privindu-mă aşa cum voi fi, îi vedeam mândria de tată pe chip. Sub ochii cvadridimensionali pluteau pomeţii proeminenţi, ca rădăcini ale privirilor. Nasul acvilin – proporţionat totuşi, se alinia perfect cu pomeţii teşiţi în luptă; uneori păreau că şi-ar putea lua zborul. Obrajii subţiri păreau desprinşi din pânza unei corăbii de război. Atunci când vorbea, i se umflau pânzele corăbiei şi îmi înainta în oceanul sufletului, precum o mare barcă pregătită de noi pasageri. Vorbea totuşi liniştit, fără să tulbure liniştea din mine, gata să mă cuprindă de mijloc, să mă ridice din propriul meu ocean – în care era de atâtea ori să mă înec – de multe ori era să mor în mine însămi – şi să mă aşeze la cârma flotei sale. Ciorchinele de cuvinte îi rodeau la marginile gurii, coapte, iar liniile buzelor se mişcau fragil şi atent, sub bagheta unor mistere necunoscute de mine. Era gura unui mare general, care de data asta vorbea uman, folosind limbajul meu sărac în capacitatea de a exprima fărâme din trăirile lui, măcar. Mă hrăneam cu strugurii copţi, abia ieşţi din cuvintele lui. Îmi placea să îl aud şi mai mult, însetam după cuvintele lui. Părul alb, de lână, îi curgea pe umerii drepţi, crescuţi din claviculele ferm decupate. I se împleteau frumos şuviţele în jurul unui suflet care părea că transcede în tot corpul lui şi că a înlocuit de mult orice fel de schelet. Iar acum carnea învelea o fiinţă care se zbătea pentru a putea rămâne într-o haină. Uneori aveam senzaţia că îl chinuia materia tactilă din jurul sufletului şi că imediat sub piele îi plutea ceva: senzaţia ciudată că nu mai este timp. Iar haina albă, ca de zăpadă abia aşternută, îi continua în jos, spre mâinile calde şi bustul puternic, rănit în luptă.”
