W.A.Tozer – Închinarea, giuvaierul pierdut al bisericii evanghelice

E numai o broşurã (cât un vocabular), am parcurs-o în jumãtate de orã, cât am aşteptat pe cineva în maşinã. (Dar nu am avut timp sã o menţionez pânã acum.) E o privire foarte rapidã şi sumarã prin ochii lui Tozer spre închinarea autenticã.  – Editura “Perla Suferintei”.

Numai o idée, pentru gustul unic al lui Tozer: “Eu cred cã cea mai mare tragedie din lumea de astãzi este cã Dumnezeu a creat omul dupã chipul Sãu, l-a fãcut cu scopul de a se închina Lui, de a cânta la harpa închinãrii zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu, dar el L-a dezamãgit pe Dumnezeu şi a aruncar harpa. Ea stã fãrã nici un sunet la picioarele lui.”

9233

Un tinichigiu visãtor: „Pilgrim’s Progress”, John Bunyan

Dupã douã sãptãmâni de „pelerinaj” prin lumea largã, am decis ca aceastã sâmbãtã sã îmi refac bateriile cu o lecturã plãcutã, o baie fierbinte şi un desert cu cãpşuni. (Bine-înţeles, câinele meu e implicat în întregul proces legat de desert, mai mult decat as vrea…)

mix_Eena

O carte deosebitã scrisã în secolul XVII, pe care am început sã o citesc şi m-am oprit pentru cã am fost dezamãgitã de traducerea în limba românã, este Pilgrim’s Progress de Bunyan. Deşi este a doua carte ca rãspândire în lume şi este tradusã în 120 de limbi, am fost scepticã atunci când am început sã o citesc tocmai din cauza popularitãţii de care se bucurã şi am abandonat-o dezamãgitã dupã X capitole. M-am reapucat de ea pentru cã Gina şi Petricã mi-au spus cã sigur nu e o traducere fericitã cea pe care o parcurg şi cã ar trebui sã o citesc în limba englezã. Adevãrul este cã de mai multe ori mi-am propus sã citesc în limba originalã cãrţile, pe aceasta o aveam în bibliotecã deja. În final, am fost deosebit de încântatã cã am parcurs tot volumul.

john_bunyan_portrait

Revenind la volum, acesta este o serie de radiografii ale tipurilor de creştini. Spre deosebire de observaţiile lui Hristos asupra inimilor oamenilor pe care El le face cunoscute în „Pilda Semãnãtorului”, cartea este o revelaţie a unei minţi umane care se percepe pe sine însuşi, îşi percepe semenii şi înţelege Scriptura cu o minte umanã – nu din perspectiva Domnului care lucreazã în om, ci din perspectiva omului care vede lucrarea lui Dumnezeu în inimile şi vieţile semenilor sãi şi analizeazã reacţiile diferitelor persoane la prospeţimea Evangheliei. Cartea a fost scrisã în una din perioadele de detenţie pentru credinţã, alãturi de „Razboiul spiritual”.

Volumul mai este o pepinierã doctrinarã – nu ştiu cât de bine articulate erau doctrinele în perioada Angliei lui Bunyan, dar doctrine complexe precum lucrarea Duhului Sfânt, rolul sãu în viaţa creştinului si altele asemenea – care încã sunt pe masa discuţiilor – sunt atinse mãcar tangenţial de Bunyan. Nu ştiu cât din ceea ce a scris a fost o cunoaştere aprioricã sau a fost mai mult o cunoaştere empiricã, dar pentru un copil sãrac, provenind dintr-un mediu vizios şi incert din Elstow, care a beneficiat de o educaţie modestã rezervatã copiilor cu asemenea origini, Bunyan şi-a depãşit mult condiţia şi pronosticurile tiparului în care fãrã sã vrea a fost clasat.

“Cãlãtoria ceştinului” este şi o oglindã Biblicã personalã a creştinului. Fiind ticsitã de trimiteri Biblice, îmi aminteşte de pasajul din Iacov 1:23-35: „Căci, dacă ascultă cineva Cuvântul, şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă, şi, după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era. Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui.”

Mai este demn de remarcat faptul cã prin personificarea stãrilor si a emoţiilor umane sau a duhurilor amãgitoare şi a demonilor, prin numirea cetãţilor din lumea materialã cu nume simbolice din punct de vedere spiritual, Bunyan reuşeşte sã aducã lumea spiritualã atât de aproape încât devine aproape tangibilã.  „Pilgrim’s Progress” este, din acest punct de vedere, ca un dicţionar explicativ al vieţii omului interior dupã mântuire; este o disecţie a celei de-a parta dimensiuni a sufletului, adicã o secţiune în timp a progresului spiritual. Şi nu pot sã nu mã întreb, din nou, dacã Bunyan doar intuia empiric lumea spiritualã sau avea noţiuni metafizice concrete? Cât acces avea Bunyan în mediile academice evanghelice în care se studiau Scripturile şi se formulau doctrinele?

pilgrims-progress-cover

Douã evenimente majore (moartea unui camarad care a fãcut schimb de turã cu el în timpul rãzboiului civil şi descoperirea a douã cãrţi religioase în zestrea fetei sãrace cu care s-a însurat) l-au condus ca dupã 3 ani de cãutãri sã experimenteze mântuirea atât de profund, încât nu a renunţat la ea în ciuda  detenţiilor şi marginalizãrii sociale la care a fost supus. Probabil tocmai acestea au constituit motorul  puternic al cãutãrii unor rãspunsuri raţionale înrãdãcinate în Biblie şi sã îl provoace sã enunţe adevãruri teologice pe care abia mai târziu teologii le-au acceptat ca fiind bazice în cunoaşterea lui Dumnezeu. Îmi place aceastã cunoaştere empiricã de care îl suspectez.

 John Owen, renumitul teolog, mergea deseori sã-l asculte pe Bunyan. Având statutul social şi educaţia atât de diferite, regele l-a întrebat pe Owen cum poate un om atat de instruit ca el sã se intereseze de predicile unui tinichigiu. „Maiestate, eu aş da cu plãcere toatã ştiinţa mea în schimbul darului de vorbire al acestui predicator.”

Resurse:
– o alta analiza + film + volumul audio in limba engleza – ca de obicei, pe blogul bilingv “Agnus Dei”
– sursa audio in limba romana, volumul audio – pe site-ul Resurse Crestine
– sursa .pdf, in limba romana –pe Scribd.com

“Şi a trăit fericită…”- Skip McDonald

Întotdeauna am spus că Dumnezeu se grăbeşte cu mine. Şi pe măsură ce trec anii, mă simt din ce în ce mai flatată realizând că am intuit bine graba cu care El se ocupă de inima mea. Nu fuşăreala, ci graba. E o mare diferenţă.

Cartea “Şi a trăit fericită…” de Skip McDonald este un fel de pansament pentru femeile care fie au înţeles că Domnul doreşte celibatul pentru ele, fie sunt momentan singure. Nu este o carte care să trateze teologia singurătăţii, ci o carte care încearcă să pună într-o lumină nouă – o lumină Biblică – perspectiva faptului că identitatea este dată de altceva decât starea civilă. E foarte interesant cum putem să credem cu uşurinţă că statutul nu este dat de bani, nu este dat de posesiuni, de studii – dar nu putem să credem că în ochii Domnului, statutul nu este dat nici de starea civilă.
Well, recomand cartea aceasta femeilor care încă nu au certitudinea faptului că identitatea lor nu depinde de statusul marital şi celor ce încă nu ştiu ce să facă în contextul celibatului obligat sau ales în care sunt.
Ştiu exact cui voi dărui cartea. :D  Aceasta a apărut la Editura Noua Speranţă, Timişoara.

Pentru o femeie care a depăşit deja aceste etape, poate să folosească pentru un fel de recapitulare, să îşi amintescă de bunătatea Domnului şi de felul Său de a răspunde întrebărilor. De bogăţia călăuzirii Sale.

E drept, această carte nu era pe lista de lecturi pe care mi-am propus-o pe 2012, dar mi-a tras cu ochiul. M-am gândit că între două lecturi consistente pot strecura o cărticică mai uşor de parcurs…

Şi-acum, voi reveni cu lectura la Trilogia lui Schaeffer.  🙂 Între timp am « gustat »  din « Emoţiile spirituale » – Jonathan Edwards (care, nici ea, nu e pe lista de lecturi pe care mi-am propus-o pe 2012…) şi « Teologia Sistematică »  a lui Grudem de care am nevoie pentru creştere şi adâncire a cunoştinţelor teologice doctrinare de bază.

I won! I won, I won, I won, I won!!!

Am câştigat, adică.
Ce? – O carte.
Ce carte? – Asta -> Tratat de istoria interpretării Teologiei Vechiului Testament de Mihai Handric.
Unde? – Aici -> Pe blogul « Cetatea de Piatra » .

Yaaaay !
Când îmi voi face testamentul, am să las cu limbă de moarte să mi se construiască un cavou în care să mi se pună multe, multe cărţi. Nu pentru ca să am ce să citesc după moarte – după moarte sper să dau de cărţi mult mai interesante. Ci pur şi simplu ca să joc un ultim prank celor care mă vor îngropa. Voi pune cărţi rare, greu de găsit. S-ar putea să cer şi cărţi inexistente, numai ca să îi pun să le caute. Am o listă cu oameni care aş vrea să moară după mine… Dacă nu mă vor ţine minte pentru altceva, măcar pentru asta să mă ţină minte… (Dacă îmi este permis să parafrazez Romani 7 :24… «O, nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa din acest trup de moarte?» – Oh, despicable me… 😀 )
De fapt, dacă mă gândesc bine, este oarecum normal să mi se lase plase cu pepeni şi mere pe clanţa uşii fără să primesc nici un bilet, e numai o urmare normală a prankurilor pe care le joc eu oamenilor din jur. Touché!

Rateuri prin curte…

Da. Mi-am promis de mai multe ori să nu îmi mai pierd timpul cu prostii. Şi trăiesc veşnicul conflict interior în care trebuie să aleg să citesc cărţi proaste, a căror calitate îndoielnică (cel puţin) o intuiesc fără dificultate, pentru că îmi sunt recomandate de oameni inteligenţi – sau nu.
Am avut o reverie: de acum, chiar că nu mai.
(Aceeaşi problemă o am şi cu filmele. Am un guru care niciodată nu greşeşte când îmi recomandă un film, în care am încredere totală şi când în mod inexplicabil mă satur de citit, merg pe mâna lui.)

Din seria de „cărţi degeaba” fac parte cam toate cărţile motivaţionale pe care le-am citit. O carte motivaţională citită într-o viaţă de om e absolut suficientă dacă nu suferi de o depresie patologică, una atât de severă încât te poate împinge la suicid. Cred eu. (Hint: sunt cu capsa pusă că mi-am pierdut timpul degeaba.)

Întrebări care se ridică:
De ce am citit mai mult de o carte de factura asta? – Pentru că atunci când m-a lovit boala cărţilor motivaţionale am dat de Maxwell. Eram clasa a V-a. Aveam mintea unui copil de… puţini ani, în orice caz. După cartea 3 mi-am dat seama că se repetă ideile din seria de – 35 (?) de cărţi scrise de el pe tema asta şi restul câteva le-am cumpărat ca să fac mişto de faptul că imaginaţia noastră la capitolul „motive motivaţionare” (you like how that sounds, right? :) I just made that up! :D ) se rezumă la 3 idei pe care le tot îmbrăcăm altfel. Slab…
De ce la 27 de ani am mai citit încă una de-asta?
 Pentru că am promis cuiva că o citesc.
De ce am promis? Pentru că am naiv–sperat că dacă văd „Curtea Veche” pe copertă, poate-poate nu va trebui să folosesc tone de cafea să rămân trează şi o cutie de calmante cât timp o citesc.

Cărţile motivaţionale nu trezesc în mine acelaşi sentiment pe care îl trezeşte beletristica – pe care nu prea reuşesc să o citesc din motive de gust. (Asta e, am probleme în a citi poveşti interminabile de dragoste care sunt identice şi care nu duc nicăieri. Ca un discurs politic actual. Dar repet, e o chestie de gust. Am dat de câteva romane proaste şi nu prea mai sap în direcţia aia. Rar citesc beletristică. Dar) Cărţile motivaţionale au darul unic de a scoate la suprafaţă tot ceea ce e mai rău în mine. Ca o soacră. Una anume.

Dialogul care are loc între forul meu interior şi frazele motivaţionale – când citesc câte o „cărţiuşcă” de-asta – e următorul:
Cartea: Spune că poţi!
Eu: Uhm… ştiu că pot.
Cartea: Nu, serios, chiar poţi.
Eu: Da, ştiu.
Cartea: Poţi! Poţi! Poţi!
Eu: Da, ştiu.
Cartea: Nu, dar tu chiar poţi! Nu îmi dai atenţie! Nu citeşti pe bune, doar parcurgi pe diagonală cartea! Eşti atât de capabilă! TU CHIAR POŢI!
Eu: Da, ştiu.
Cartea: De ce nu mă creeeeezi???? Crede-măăăăă!
Şi apoi plânge că nu o cred.

Mi se pare paradoxal ca TOCMAI o cultură precum cea americană, bazată pe augmentarea păcătoasă a capacităţii intelectuale, fizice, artistice, orice, a copilului e cea mai mare uzină a acestor cărţi. Cum e posibil să îţi creşti copilul într-un sistem de educaţie care nu repetă nimic altceva decât: „You’re the best!” – ca după ce a crescut, omul să aibă o singură întrebare de la viaţă: „Oare chiar pot?” Ceva… e putred. Şi nu în Danemarca… Nu pot să înţeleg.

Ţin minte că eram clasa a X-a când am luat locul I la Olimpiada de Proiectare de Arhitectură pe judeţ şi una din profesoare ne-a luat cu ea în librărie ca să ne cumpere premiu – „Să vă alegeţi voi.” (which is lame, btw…). Şi a vrut să îmi cumpere o carte cu titlul „Spune POT! – Şi vei putea!”. M-am uitat tâmpă la ea: „Dude, dacă aveam o problemă de încredere în capacitatea mea, o carte m-ar putea motiva mai mult decât premiul pe care tocmai l-am luat?” – eu, în capul meu.

Really, what is wrong with us?

I strongly advice – NU citiţi „Atitudinea este totul.” Pentru că atitudinea nu este totul. Şi pentru că e o carte deosebit de proastă. Autor – Jeff Keller, Editura Curtea Veche 2005.

Hah! – Acum văd pe copertă „Bestseller tradus în 6 limbi”. No further comment legat de nivelul general al IQ-ului.

(Side comment rolling in my head: cred că dovada cea mai mare de prietenie pe care o pot da cuiva este să citesc o carte proastă pentru persoana respectivă. Prefer să ocolesc păianjeni în supă – pentru că de carne nu mă ating pentru nimeni.)

keller