W.A.Tozer – Închinarea, giuvaierul pierdut al bisericii evanghelice

E numai o broşurã (cât un vocabular), am parcurs-o în jumãtate de orã, cât am aşteptat pe cineva în maşinã. (Dar nu am avut timp sã o menţionez pânã acum.) E o privire foarte rapidã şi sumarã prin ochii lui Tozer spre închinarea autenticã.  – Editura “Perla Suferintei”.

Numai o idée, pentru gustul unic al lui Tozer: “Eu cred cã cea mai mare tragedie din lumea de astãzi este cã Dumnezeu a creat omul dupã chipul Sãu, l-a fãcut cu scopul de a se închina Lui, de a cânta la harpa închinãrii zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu, dar el L-a dezamãgit pe Dumnezeu şi a aruncar harpa. Ea stã fãrã nici un sunet la picioarele lui.”

9233

Exerciţiile Spirituale ale lui Ignatius de Loyola – dupã citire

Erezia care mi se pare cã stã la fundaţia greşelii are rãdãcini adânci în filozofia greceascã – mergem înapoi pânã la Platon –  e filozofia dualistã care împarte lumea în lume materialã şi lume spiritualã. Cea spiritualã este privitã ca fiind bunã şi de dorit, pe când cea materialã este privitã ca fiind pãcãtoasã în sine. Ceea ce e greşit, pentru cã Hristos prin întrupare a rãscumpãrat ideea de trup şi de lume materialã. Eroarea de a privi trupurile ca fiind murdare duce la erezii de genul virginitãţii veşnice a Mariei, mama lui Hristos – ea fiind purã şi curatã, nu avea cum sã se înjoseascã în aşa fel încât ulterior naşterii lui Hristos sã aibã o viaţã normalã de cãsãtorie cu Iosif. La modul practic, se naşte în noi o scârbã faţã de plãcerile pe care Dumnezeu nu ni le-a interzis ci le-a lãsat sã ne bucurãm de ele: mâncare gustoasã fãrã îmbuibare, relaţii intime curate în cadrul cãsniciei între soţi (de gen diferit prin naştere), bucuria de a petrece timp cu prietenii sau de a practica hobby-uri care nu sunt neaparat spirituale – cum ar fi yahtingul. Sunt juguri la care ne înjugãm singuri şi apoi plângem cã e grea calea şi cã nimeni nu merge pe ea. Punem pe umerii noştri poveri pe care Hristos nu ne-a cerut sã le purtãm şi ne plângem cã e greu.

Loyola spune chiar la început, sãptãmâna 1 de exerciţii, cã acel ce face aceste exerciţii spirituale trebuie sã ajungã sã nu îşi doreascã mai mult o viaţã lungã decât una scurtã, sã nu îşi doreascã sãnãtatea mai mult decât boala, etc. Ceea ce e greşit, pentru simplul motiv cã nu boala sau sãnãtatea sunt cele ce rãmân – corect ar fi fost sã spunã cã nu avem voie ca şi creştini sã vedem în sãnãtate sau boalã o imagine diferitã a lui Dumnezeu; sãrãcia sau bogãţia nu au voie sã ne schimbe percepţia pe care o avem despre caracterul Tatãlui, ci caracterul Tatãlui trebuie sã ne schimbe inimile pentru ca indiferent de starea în care suntem sã ne dorim mai mult sfinţenia. Şi în acest sens, da, un sfânt sãrac este la fel de valoros ca un sfânt bogat, şi invers.
Ceea ce gãsesc totuşi, bun de pãstrat ca exerciţiu intelectual – nu spiritual – este aparatul de analizã pe care îl foloseşte când vorbeşte despre felul în care pãcatul ispiteşte inima omului.

E ciudat cã exerciţiile spirituale descrise de Loyola au ceva magic în ele, cel puţin mie mi se pare cã emanã spiritualitate ca un sistem religios care adorã un zeu care nu e pe niciunde, care trebuie îmbunat prin ofrande încãrcate de spiritualitate care nu e cert dacã ajutã sau nu. Asta e… definiţia magiei albe, altfel spusã…

Pe mãsurã ce descrie exerciţile spirituale, e uşor de realizat cã exerciţiile spirituale sunt, de fapt, exerciţii de mutilare a corpului. „Nu puneţi lanţuri grele, care vã îmbolnãvesc, legaţi-vã mâinile cu coarde subţiri care mai degrabã creeazã durere şi nu boalã.” Foarte ciudat fel de a-L interpreta pe Hristos. Foarte.

Avem ciudata pornire de a ne umili singuri în faţa lui Hristos într-un mod nesãnãtos, adicã distrugând şi bruma de sãnãtate şi frumuseţe care e în noi, ca şi când nu de restaurare s-ar ocupa El prin învierea Sa în noi. Înseamnã cã nu e clar: nu e nimic bun în noi dacã e în absenţa Sa, nimic rãu dacã e în prezenţa şi sub influenţa Sa. Şi nu mã refer numai la catolici sau iezuiţi, ci la toţi cei ce cred într-o îndreptãţire prin fapte.

Foarte tristã percepţie a lui Hristos… Foarte denaturat chip vãd unii prin ceaţa mândriei…

Nu m-aş mira sã mai asistãm o datã la o prigoanã a creştinilor protestanţi de cãtre „roboţeii”  iezuiţi.

Un material concentrat si suficient despre Loyola, exercitiile sale si rolul sau in istoria bisericii -> CLICK.

Marele Arhitect al Universului

Am primit o carte! Well, nu primit-primit, ci mi-am luat-o şi cineva s-a oferit să îmi achite – ca o atentie de Craciun – contravaloarea ei. Deci practic, am primit-o.
Partea interesantă la acest volum este faptul că face o paralelă între religiile lumii nu doar ca filozofie dar şi ca origini. Nu recomand ca acest gen de cărţi să fie citite de persoane care caută să îşi formeze un crez. În partea care tratează creştinismul, de exemplu, am găsit erori de interpretare a unor pasaje pe care le pot sesiza din cauza noţiunilor amănunţite de teologie creştină pe care le am. Sunt pe muchie de cuţit faţă de adevăr aceste erori care pentru formarea unui crez sunt dăunătoare, ducând la erezii. Şi, ca idee generală, nu mi-aş forma un crez plecând de la o carte care scrie despre o carte sfântă sau considerată sacră, ci aş citi cartea sacra in sine; motiv pentru care am încercat pe cât posibil să citesc integral cărţile sacre – sau măcar până la punctul unde mi se limpezeau ideile despre esenţa religiei / crezului promovate.
O prezentare a volumului – care este, până la urmă, un tratat de cosmologie şi antropologie – se află aici -> CLICK.
Redactarea este realizată pe părţi, capitole şi subtitluri. Eu vreau doar să citez părţile şi fugar câteva titluri de capitole selectate din cuprins:
I. Cosmogoniile mitologiilor antice
(Sumerul, Egiptul, mitologia indiană, orientală, romană, africană, americană – to name a few…)
II. Marile religii monoteiste şi cosmologiile lor
(Genesa Biblică, o lectură pseudo-ştiinţifică a Bibliei, şi – atenţie!, ceea ce mă interesează în special pe mine ca şi creştin pentru ca să înţeleg unde este fractura în percepţia umană faţă de Biblie – un subcapitol numit „Pentru o lectură corectă a Bibliei”.)
III. Principalele cosmogonii ştiinţifice
(de la mit la ştiinţă, cosmogonii ştiinţifice moderne)
IV. Cosmologiile şi antropologiile ezoterice
(ezoterism şi simolism, labirintul marilor învăţături, cosmologia kabbalistică, numerele şi creaţia, ezoterism şi simbolismul unui joc de cărţi, rozicrucianismul, francmasoneria; mai apare câte ceva despre Steiner şi Graal, bla, bla…)
V. Big Bang, marea inflaţie cosmogonică
(găurile negre, despre care autorul spune că nu sunt nici găuri, nici negre :D , infinit mare şi infinit mic, particularităţi subatomice vs. nebuloasă supergigantică, altele asemenea…)
VI. Pământul, viaţa şi enigmele apariţiei lor
VII. Sfârşitul lumii, „sfârşitul timpurilor”
VIII. Moartea, cealaltă faţă a vieţii

(etică pentru moarte (huh?), ce se întâmplă dincolo, etc.)
IX. Dumnezeu şi înfăţişarea Lui în secolul al XXI-lea
(o hartă religioasă pentru secolul al XXI-lea, ateism, creştinism, o rapidă privire istorică, etc.)
Mai apar titluri interesante de subcapitole, precum „Fizicienii văd faţa lui Dumnezu”, „Atitudinea Bisericii”, „Aproape de cei ce mor”, „Lumea de dincolo în marile religii monoteiste”, „Cosmosul sefirotic”, etc.

Niciodată nu am putut să citesc romane. Mi se par deranjant de previzibile pentru a-mi satisface nevoia de a fi surprinsă şi provocată în timp ce lecturez. Dar volumele de acest gen le parcurg cu atenţie şi interes din trei motive.
În primul rând, cred că este esenţial ca şi creştin să cunosc teoriile actuale despre lume, pentru ca să îmi crească eficienţa în vestirea Evangheliei. Eu sunt stabilă deja ca direcţie spirituală – aşa că atunci când Ştefan Mâşu vorbeşte despre „naşterea din nou” a omului, de exemplu, ca ritual în masonerie, eu ştiu exact ce presupune o naştere din nou. Pentru că sunt născută din nou – am experimentat această naştere din nou – dar ca şi fiică a lui Yahwh. În momentul acela, pot să chestionez naşterea din nou pe care o descrie dânsul: Naştere din ce? Din cine, dacă nu din Dumnezeul Bibliei?
Spunea prof.dr. Voicu Tudorache într-una din cuvântările sale despre faptul că e o diferenţă majoră între a avea păreri şi a avea convingeri. Ei bine, acest tratat şi altele asemenea sunt de citit abia după ce îţi cunoşti rădăcinile şi identitatea spirituală şi eşti cert în privinţa lor. Pentru că există o omogenizare periculoasă a creştinismului între religiile lumii care este făcută de oameni inteligenţi care nu au revelaţia Domnului Isus Hristos. Aceştia poartă în ei tristeţea şi disperarea unei inteligenţe care poate fi chiar bine formată pentru a asimila pulsul post-modern al spiritului vremii prin „forma” ei stratificată de a percepe şi procesa layerele culturii actuale, dar nu îi ajută. Asta mi se pare dezolant – atât de aproape, atât de departe… ( Despre chestiunea asta vorbeam deunăzi şi cu bunul meu prieten care parcurge acum volumul „Parabolele lui Iisus” – Pleşu.)
Al doilea motiv este faptul că încerc să intuiesc necuvintele. Să citesc „spatele” textului. Şi pentru asta mi-e foarte util faptul că este expus şi creştinismul între celelalte religii, deşi nu sunt de-acord că acolo îi este locul. Dacă pot pătrunde dincolo de cuvinte până la a putea înţelege care este aparatul de analiză folosit de autor, făcând o comparaţie între ceea ce este real despre creştinism şi ceea ce a înţeles el, mă pot apropia mai mult de esenţa celorlaltor filozofii expuse în tratat aplicându-le acelaşi pattern de percepţie şi expunere ca acela practicat în cazul creştinismului. Cu alte cuvinte, îmi pun „ochelarii” autorului pe nas.
Ceea ce ne duce la al treilea motiv, si anume, aceasta practica este un exerciţiu intelectual deosebit de dificil care îmi aduce neuronii pe culmile crizelor isterice datorită extazului de a fi folosiţi la nivelul ăsta.

marele-arhitect-al-universului

[ Că tot veni vorba, am mai avut un impuls interior puternic în clasa a VIII-a, când am devenit rahitică şi anemică întocmai ca un mâţ vagabond din cauza faptului că îmi strângeam fiecare bănuţ de mâncare (primit de acasă sau câştigat în pauze desenând planşele colegilor sau făcând caricaturi pe stradă) pentru că strângeam bani pentru cărţi. Am pichetat accesul în vechea librărie Humanitas pentru că mai era un singur exemplar dintr-o carte pe care mi-o doream cu lacrimi – se vânduseră vreo 15-20 de exemplare până am strâns eu colosala sumă de 80 de lei.

În anii copilăriei am arătat ca un gândăcel cu ochelari. Faţa mea – sunt convinsă! – arăta aşa:
lol-face-as-a-3rd-grader
Un nene a trecut pe colo şi m-a prins în focul nerăbdării să se deschidă librăria. Era atât de evident că sunt în chinurile bucuriei încât a intrat în dialog cu mine. Am discutat despre ceea ce vreau să fac pe viitor – arhitectură – şi s-a uitat la clădirile din jur şi a spus: „Bine… Uită-te în jur la clădirile astea superbe care stau să se dărâme. Cine le va purta de grijă?” Apoi a zâmbit, s-a întors şi a plecat. În capul meu de copil mi-am răspuns: „Eu. Eu le voi purta de grijă.” Într-adevăr, specializarea am făcut-o pe intervenţii pe monumente istorice. Îmi iubesc meseria… ]

 

The Spiritual Exercises of St. Ignatius of Loyola

“The aim of Spiritual Exercises is to assist people in finding God’s will for their life, and to give them the motivation and courage to follow that will”.

Nu pentru ca as vrea sa urmez calea sa, ci pentru ca imi place obedienta sa si devotamentul total. Nu m-as dedica bisericii Catolice odata ce sunt dedicata Bibliei, dar cred ca e un insight relevant. De asta citesc “The Spiritual Exercises of St. Ignatius of Loyola”.
Sunt foarte curioasa care va fi urmarea lecturarii volumului.

250px-Exercitia_Spiritualia_1ed2

 

Meet Ignatius -> CLICK.

SHORT PREVIEW:
Ignatius of Loyola – (Basque: Iñigo Loiolakoa, Spanish: Ignacio de Loyola) (1491 – July 31, 1556) was a Spanish knight from a local noble family, hermit, priest since 1537, andtheologian, who founded the Society of Jesus (Jesuits) and was its first Superior General. Ignatius emerged as a religious leader during the Counter-Reformation. Loyola’s devotion to the Catholic Church was characterized by unquestioning obedience to the Catholic Church’s authority and hierarchy.
After being seriously wounded in the Battle of Pamplona in 1521, he underwent a spiritual conversion while in recovery. De Vita Christi by Ludolph of Saxony inspired Loyola to abandon his previous military life and devote himself to labour for God, following the example of spiritual leaders such as Francis of Assisi. He experienced a vision of the Virgin Mary and the infant Jesus while at the shrine of Our Lady of Montserrat in March 1522. Thereafter he went to Manresa, where he began praying for seven hours a day, often in a nearby cave, while formulating the fundamentals of the Spiritual Exercises. In September 1523, Loyola reached the Holy Land to settle there, but was sent back toEurope by the Franciscans.

Sursa (gratis! – he,he!) materialului ->CLICK.

Ignatius_Loyola_by_Francisco_Zurbaran

„El se va lăsa câştigat cu trudă”- sau câteva recenzii (13-22 oct.2012)

(în această ordine, pentru că aşa le-am citit)
>        One life – What’s it all about? – Rico Tice & Barry Cooper
(un curs biblic al cartii Matei.)
>        Viaţa lui Dumnezeu în sufletul omului – Henry Scougal
(o scrisoare de-a lui Scougal catre un amic, in care defineste crestinismul vs. religiozitate falsa)
>        Frumuseţea lui Hristos – Rutherford
(paragrafe din scrisorile lui Rutherford catre diferite persoane)
>        Porn-Again Christian – Mark Driscoll
(o abordare franca a chestiunii castitatii si sexualitatii masculine dpdv Biblic; o carte pe care autorul recomanda ca femeile sa nu o citeasca – motiv pentru care am piratat-o de pe net si am citit-o, normal. :D ) 
 
Te îndemn… la o părtăşie mai apropiată cu Hristos şi la o părtăşie crescândă. În Hristos sunt perdele de tras pe care nu le-am văzut niciodată şi noi pliuri de dragoste în El. Îmi pierd orice nădejde că vreodată voi putea ajunge la capătul îndepărtat al acelei iubiri, sunt atât de multe pliuri în ea; aşadar, sapă adânc, şi asudă, şi trudeşte-te, şi străduieşte-te pentru a-L apuca, şi în fiecare zi pune deoparte cât de mult timp poţi pentru El: El se va lăsa câştigat cu trudă.

(Samuel Rutherford)

În ultimul timp sunt tot mai îngrijorată de felul în care prcaticăm viaţa de creştini, sau – ca să folosesc vorbele lui Henry Scougal – de felul în care se desfăşoară „viaţa lui Dumnezeu în sufletul omului” modern.

În timpul regimului dictatorial anterior, înaintaşii noştri în credinţă au învăţat foarte bine anumite trăsături de caracter ale lui Dumnezeu care au fost relevante pentru ei în situaţia în care erau – erau urmăriţi şi hăituiţi ca o ceată de câini. Dar generaţia mea a uitat un lucru – nici un bunic sau străbuic de-al nostru nu a negat celelalte trăsături de caracter ale lui Dumnezeu; doar s-au bazat pe ceea ce le-a adus izbăvirea şi pe ceea ce le promitea că bătăile şi eventuala moarte nu sunt în zadar.

Dacă ar fi, însă, să trăim acum cu o cunoaştere a caracterului lui Hristos relatat numai de ceea ce îi întărea pe ei, am sta în faţa unui Hristos cunoscut parţial. A unui Hristos lipsit de strălucire în contextul libertăţii religioase – de care România încă, în cumplita ei înapoiere filozofică – se bucură. Şi mult mă bucur şi eu din acest punct de vedere de lipsa de corectitudine politică din ţară. [De discriminat, oricum, şi într-o societate complet corectă politic, se discriminează. Unde, dacă nu într-o ţară dezvoltată, sunt locuri pentru fumători şi ne-fumători care sunt respectate? Aia nu e discriminare? – Am mai spus asta şi cu alte ocazii…]

Ceea ce îmi umbreşte bucuria în ultimul timp este cunoaşterea parţială a lui Hristos, pe scara largă, datorită comodităţii. Dacă am fi din nou puşi sub pază, aş înţelege lipsa de acces la informaţii – dar nici atunci nu s-ar justifica lipsa de disponibilitate de a avea mintea şi inima deschise la învăţătură. Şi cei ce sunt mai deschişi la minte ar trebui să fie secătuiţi de ceilalţi, consumaţi de setea de cunoaştere a celor din jur.
Dar libertatea este cu-atât mai periculoasă cu cât a atras cu sine nu doar libertatea practicării religiei, ci ne-a pus în faţa unei vitrine enorme plină de idoli: „Vrei o casă? – iată idolul tău, casa. Dacă Dumnezeu nu îţi va da o casă, nu te iubeşte.” – Ceea ce e interesant, însă, este că aşa lipsit de trăsături alese cum e sufletul meu, şi aşa tânjitor după cer, deja ideea de a sta într-o casă pe pământ, de a lucra ani de zile pentru a mi-o permite şi întreţine, mi-a devenit povară. O mănâncă moliile oricum… va arde, oricum… mi-e foarte dor de CASĂ… de casa pregătită de Hristos celor ce sunt ai Lui…

Dar cum sunt cei ce sunt ai Lui? – Cum am putea să ştim cum sunt cei ce sunt ai Lui, dacă nu ştim cum e El? Cum am putea să ne răspândim dragostea şi asemănarea cu El în Lume, ca mici oglinzi umblătoare, dacă nu ştim ce oglindim?
„Dumnezeu nu minte.” Dumnezeu nu minte, dar nu ne duce în ispită.

„Eu cred în proorocii şi vedenii.” Cred şi eu. Dar cred că nu caracterul lui Hristos şi nu Biblia trebuie trecute prin filtrul viselor şi a proorociilor, ci invers. Altfel, de unde ştim cine este cel ce ne vorbeşte? Şi mai cred că dacă proorcul este prea apropiat şi îl cunoaşte prea bine pe cel căruia i se adresează, inima, mintea şi emoţiile îi pot juca feste. Nu ca să îl scoată mincinos, ci pentru că în om există emoţii şi faţă de cei din jur, nu doar faţă de Tatăl.

„Dumnezeu e dragoste.” Dar Dumnezeu e sfânt, totodată. „Dumnezeu e răbdator”. Dar Dumnezeu e înţelept în răbdare. „Eu nu voi fi niciodată sfânt” – o, dar sfinţirea este ca lumina crescândă şi este primită în dar. Şi eu sunt o păcătoasă, dar sunt sfinţită nemeritat prin Jertfă nu pentru a păcătui din nou, ci pentru a mă smeri şi pocăi continuu.

Încep tot mai mult să cred că dragostea lui Hristos nu este o mască de latex pe care să o întindem peste fire şi să începem să suflăm baloane. Dragostea lui Hristos nu este un motiv să ne pierdem în contemplaţii şi imagini călduroase – gen familie în jurul bradului de Craciun – care să ne facă să ne oprim din acţiune. Dragostea lui Dumnezeu nu este o scuză să nu renunţăm la păcate odată ce le-am depistat, nu este o scuză să nu ne găsim păcatele; şi mai mult, nu este o scuză legitimă să ne impunem personalitatea faţă de cei din jur cu titlul „take it or leave it”. În Trup nu există aşa ceva. Nu avem dreptul să spunem „eu ăsta sunt şi mă accepţi aşa cum sunt sau mă laşi în pace” pentru că Învăţătorul nostru – care era, totuşi, Învăţătorul… – NU a spus aşa. Ci El şi-a lăsat slava şi gloria – care sunt numai ale Lui, şi care în sine nu ar exista dacă El nu ar exista, pentru că nimeni altcineva nu este vrednic de ele – şi a venit smerit ca să spele picioarele pescarilor…
Dacă nu cunoaştem caracterul lui Hristos, nu cunoaştem cum să luăm haina de slujitor pe noi, şi păcătuim şi greşim în mijlocul slujirii – în timp ce credem că zidim pentru Împărăţie.

Inima mea asta caută acum… să înţeleagă caracterul Său. Sigur, nu îmi va ajunge nici o veşnicie întreagă să Îl cunosc – aşa cum spunea Samuel Rutherford într-una din scrisorile sale, „există pliuri infinite în dragostea Lui pe care sfinţii nu vor reuşi niciodată să le întindă.” Dar rugăciunea mea fierbinte este ca atunci când îmi vorbeşte cineva despre Hristos, despre călăuzirea de care are parte în viaţă, să ştiu dacă vorbeşte despre preţiosul meu Isus sau dacă e vorba de vreo închipuirea a unui alt duh sau vreo născocire a minţii. Pentru că mintea, de multe ori, îşi creează o imagine a lui Hristos care este altfel decât Hristos al Bibliei, numai pentru că devine prea comfortabilă într-o stare spirituală în care este şi nu vrea să iasă de acolo. Ah, cât de uşor se auto-distruge fiinţa umana prin implozie…

Dar eu asta vreau – să ştiu să deosebesc glasul Lui şi caracterul Lui. Ca şi atunci când cineva îmi spune că s-a întâlnit cu cel mai bun prieten al meu şi îmi descrie acţiunile prietenului meu. Dacă eu îmi cunosc bine prietenul, voi cunoaşte foarte curând dacă într-adevăr cu prietenul meu s-a întâlnit sau doar cu o persoană care seamănă cu el. Şi cred că se poate să ajung să Îl cunosc atât de bine. Şi mai mult, cred că e nevoie de lumina aceasta – cred că toţi ar trebui să ne luptăm, să rupem orice legături şi lanţuri care ne pot ţine departe de imaginea autentică a lui Hristos. Există atâta frumuseţe şi atâta bunătate în El, încât pur şi simplu multe circumstanţe ale vieţii în care ne băgăm singuri nu putem să I le atribuim Lui.

Cărţile amintite mai sus în titlu vorbesc mai explicit sau implicit despre primejdiile care ne pasc atunci când nu ştim in cine credem şi ne bazăm pe înţelepciunea sau proorociile NOASTRE ca să Îl căutăm. Dacă suntem atât de convinşi că proorociile respective sunt conforme cu Biblia, de ce nu le ducem la Biblie şi de ce nu suntem severi şi asprii cu vedeniile şi visele pe care le avem, când ŞTIM BINE cât de înşelătoare ne sunt inimile?… Când a apărul Gavril în faţa cuiva să îi tragă o bătăiţă la fund cu latul sabiei pentru că a cercetat Scriptura şi a trecut proorociile prin filtrul Bibliei?… Şi de ce nu ne învăţăm copiii să guste supa înainte să se opărească? – La ce ajută suflatul în iaurt, ulterior?

Ca o confesiune, am avut o perioadă de aproximativ trei ani în care numai când auzeam de „pocăiţi” îmi creştea tensiunea. Am făcut multă econimie de cafea prin această metodă. Dar nu recomand nimănui practicarea acestei metode. Apoi, Duhul Domnului mi-a spus să merg într-o anumită biserică. Şi m-am dus, după jumate de an de insistenţe din partea Lui. Dar am stat pe ultima bancă şi am scultat şi am pândit tot. Şi numai în momentul în care am ajuns la concluzia că teologia bisericii respective este în acord cu Biblia, doar atunci am decis să rămân acolo. Peste aproximativ 3 luni voi împlini 2 ani de-atunci. Dar cei 3 ani pe care i-am petrecut în deşertul în care lipsa mea de cercetare a Scripturii şi „my own perspective on the world” m-au condus, nu îi voi mai recupera niciodată. Şi sunt singurii ani pe care chiar îi regret.

Tot Samuel Rutherford spunea într-o altă scrisoare, că „nu Stânca ta are fluxuri şi refluxuri, ci marea ta.” Înţelegem noi asta, oare?…

IS CHRISTIANITY GOOD FOR THE WORLD? – A DEBATE BETWEEN CHRISTOPHER HITCHENS AND DOUGLAS WILSON

În seara asta am terminat de parcurs seria de articole cunoscute sub numele “IS CHRISTIANITY GOOD FOR THE WORLD? – A DEBATE BETWEEN CHRISTOPHER HITCHENS AND DOUGLAS WILSON” care au fost publicate în revista Christianity Today în 2007. Îmi propusem undeva pe la mijlocul anului să parcurg această serie de articole. Compilaţia are cam 29 de pagini – not a big deal – dar am vrut să le parcurg cu grijă şi căutând referintele menţionate de Hitchens şi Wilson.
Hitchens, Christopher este (era, mai bine zis) un ateu deschis pentru discuţii. El a scris celebra carte „God is Not Great” iar fratele său – Peter – a scris „Rage Against God”. Mai multe detalii se pot găsi pe Wikipedia, mother of all X-pedia’s, atât despre fraţii Hitchens cât şi despre Douglas Wilson.
Vreau neaparat să parcurg şi cele două cărţi mai sus amintite.

Pentru mine a fost o plăcere atât intelectuală cât şi spirituală să citesc articolele acestea. Ambii parteneri de dialog sunt foarte inteligenţi – aşa că argumentele au consistenţă. Ceea ce, însă, mă pune pe gânduri tot mai mult e faptul că am fost crescută cu ideea că totul trebuie „simţit” în creştinism. Şi nu e aşa. Trebuie gândit, trebuie justificat – şi sunt alţii care au făcut asta înaintea mea şi au făcut-o foarte bine. Sincer, Wilson nu a folosit nici un argument care să fie bazat pe credinţă – ceea ce m-a uimit. Şi nici argumente de genul „da, dar Biblia spune că”, pentru că atâta timp cât partenerul de dialog nu crede în autoritatea şi infailibilitatea Bibliei, nu ai de ce să recurgi la Biblie ca la norma în faţa căreia acesta ar trebui să se închine. Îmi place mult Wilson. Are o inteligenţă sclipitoare şi un tonus spiritual articulat care îi permite să facă acrobaţii în aşa fel încât să readucă discuţia „din capătul curţii” înapoi la Hristos.
Wilson încheie aşa seria de răspunsuri: „Nothing you have ever said or done will be held against you. Everything will be washed and forgiven. There is simple food—bread and wine—on the table. The door is open, and we’ll leave the light on for you.” Şi eu stau cu uşa deschisă şi lumina aprinsă, în prag, de ani de zile… La unul din Hitchenşi a meritat aşteptarea… Cred că şi aşteptarea mea va avea roade…

Dacă cineva are curiozitatea să parcurga articolele, să îmi scrie un mail. Le am în format .pdf. Gratis. :D

life-collision-christopher-hitchens-vs-doug-wilson-2-edited

 

Augustin – Confesiuni

Seara asta am terminat si Confesiunile Sfantului Augustin.
Probabil cel mai cutremurator pasaj, din punctul meu de vedere, este cel redat mai jos (fragment din Book 10).

“Is it, then, uncertain that all men wish to be happy, since those who do not wish to find their joy in thee — which is alone the happy life — do not actually desire the happy life? Or, is it rather that all desire this, but because “the flesh lusts against the spirit and the spirit against the flesh,” so that they “prevent you from doing what you would,” you fall to doing what you are able to do and are content with that. For you do not want to do what you cannot do urgently enough to make you able to do it.

Now I ask all men whether they would rather rejoice in truth or in falsehood. They will no more hesitate to answer, “In truth,” than to say that they wish to be happy. For a happy life is joy in the truth. Yet this is joy in thee, who art the Truth, O God my Light, “the health of my countenance and my God.” All wish for this happy life; all wish for this life which is the only happy one: joy in the truth is what all men wish.

I have had experience with many who wished to deceive, but not one who wished to be deceived. Where, then, did they ever know about this happy life, except where they knew also what the truth is? For they love it, too, since they are not willing to be deceived. And when they love the happy life, which is nothing else but joy in the truth, then certainly they also love the truth. And yet they would not love it if there were not some knowledge of it in the memory.

Why, then, do they not rejoice in it? Why are they not happy? Because they are so fully preoccupied with other things which do more to make them miserable than those which would make them happy, which they remember so little about. Yet there is a little light in men. Let them walk — let them walk in it, lest the darkness overtake them.

34. Why, then, does truth generate hatred, and why does thy servant who preaches the truth come to be an enemy to them who also love the happy life, which is nothing else than joy in the truth — unless it be that truth is loved in such a way that those who love something else besides her wish that to be the truth which they do love. Since they are unwilling to be deceived, they are unwilling to be convinced that they have been deceived. Therefore, they hate the truth for the sake of whatever it is that they love in place of the truth. They love truth when she shines on them; and hate her when she rebukes them. And since they are not willing to be deceived, but do wish to deceive, they love truth when she reveals herself and hate her when she reveals them. On this account, she will so repay them that those who are unwilling to be exposed by her she will indeed expose against their will, and yet will not disclose herself to them.

Thus, thus, truly thus: the human mind so blind and sick, so base and ill-mannered, desires to lie hidden, but does not wish that anything should be hidden from it. And yet the opposite is what happens — the mind itself is not hidden from the truth, but the truth is hidden from it. Yet even so, for all its wretchedness, it still prefers to rejoice in truth rather than in known falsehoods. It will, then, be happy only when without other distractions it comes to rejoice in that single Truth through which all things else are true.

Behold how great a territory I have explored in my memory seeking thee, O Lord! And in it all I have still not found thee. Nor have I found anything about thee, except what I had already retained in my memory from the time I learned of thee. For where I found Truth, there found I my God, who is the Truth. From the time I learned this I have not forgotten. And thus since the time I learned of thee, thou hast dwelt in my memory, and it is there that I find thee whenever I call thee to remembrance, and delight in thee. These are my holy delights, which thou hast bestowed on me in thy mercy, mindful of my poverty.”

Business for the Glory of God: The Bible’s Teaching on the Moral Goodness of Business

Tocmai am terminat de parcurs „Business for the Glory of God: The Bible’s Teaching on the Moral Goodness of Business”. E o carte „cuminte”, cu o expunere fluidă – este, practic, o transpunere a unui seminar, în sub 100 de pagini. Mai mult o broşurică dătătoare de direcţii.
Îmi place faptul că nu are foarte multe ramificaţii flamboiante care să distragă atenţia de la ideea principală, dar mă aşteptam să conţină mult mai multă informaţie conform reclamei care i se face pe net. Nu am nimic de reproşat, decât faptul că a fost prea scurtă lectura. Mi-aş fi dorit ceva care să meargă dincolo de principiile de bază.
Urmează să apară un volum mult mai consistent pe această temă, a modului în care prin felul în care ne facem afacerile reflectăm fie aspecte ale caracterului lui Dumnezeu, fie starea noastră păcătoasă. Nu este un volum de etică spirituală creştină în afaceri, nu este un ghid de afaceri, este pur şi simplu o analiză simplă a diferite acţiuni presupuse de o afacere – a investi, a deţine, a multiplica, a angaja, a revinde – şi asocierea lor conform Bibliei cu diferite caracteristici ale lui Dumnezeu: suveranitatea, providenţa, suprapunerea timpului în care El lucrează cu timpul în care noi avem nevoie de ajutor, etc. Toate cu un iz calvinist, desigur, care nu e câtuşi de puţin deranjant. (Dacă mai continuă mult pe filiera asta a gândirii, în curând calviniştii şi neo-calviniştii vor deţine monopolul în afaceri. :) )
E un volum de început de drum pentru afaceriştii creştini, dar sub nici o formă nu este suficient. Eu încă am dileme inclusiv la nivel etic, a căror răspuns încă nu l-am găsit pentru mica mea afacere. E atât de nemulţumitor faptul că piaţa publicistică este atât de restrânsă în acest sector, şi nu doar în România, ci şi în State! Prea mulţi creştini evită subiectul afacerilor din perspectivă Biblică, pentru că ne gândim la afaceri în sine ca fiind murdare. Aşa cum demonstrează sistematic Grudem, afacerile în sine sunt o binecuvântare.

Căutând detalii pe net despre Grudem, am descoperit cu o plăcută surprindere că „Recovering Biblical Manhood and Womanhood” este scrisă în colaborare cu Piper – a cărui produse teologice nu le-am citit, le-am ascultat doar la www.desiringgod.org . Piper mi se pare cumplit de radical (într-un sens pozitiv) legat de anumite subiecte sensibile (mai ales pentru doamne…) Nu e misogin, dar e tranşant…
Şi pentru că tocmai am citit în cartea menţionată în titlu că nu e bine să furi de la altul, am „furat” rapid de pe net  „Recovering Biblical Manhood and Womanhood”. Cât poate să îmi fie de ciudă că nu mai am loc pe lista din 2012, că tare mă tentează… :D

[ Dar are 500 de paaaagiiiiniiii şi asta!!! Şi mai am încă vreo 5 cărţi de 500 de pagini anul acesta… I don’t think I can make it… – Atât de mult om fi având de recuperat din our manhood and womanhood? :(   ]

Packer, Platon şi Isus

(în ordinea asta, pentru că aşa trecând de la unul la altul, mi-am dat seama că am fost educată să nu funcţionez corect – încep să am tot mai multe probleme cu scopurile nedeclarate ale sistemului de învăţământ. Şi nici măcar nu sunt paranoică.) 

Din lista mea de cărţi de citit anul acesta (menţionată aici), recent am terminat cartea lui James Innell Packer intitulată „Rugăciunea – de la datorie la încântare”, publicată în 2007 în limba română deEditura Noua Speranţă Timişoara.
Sinceră să fiu, mă aşteptam la două lucruri de la acest volum:
1. Să îmi lămurească un set de întrebări pe care le am despre această disciplină spirituală punând în oglindă discipline spirituale omoloage practicate în alte religii / culte / ocultism.
2. Să fie un studiu legat mai degrabă de „mecanismul rugăciunii” decât de tipologiile ei sau de posibilele răspunsuri la rugăciune, chestiuni foarte clar formulate şi menţionate în Biblie.
Dar astea sunt interesele mele particulare. Global, cartea are darul de a sublinia anumite adevăruri legate de rugăciune care sunt prezentate în Biblie, care probabil nu sunt foarte evidente pentru cineva care vine dintr-o cultură laică. Pentru acest aspect, cartea are cinci stele din cinci. Pentru ceea ce mă interesa pe mine în particular nu a fost extrem de relevantă.

Însă, ceea ce am realizat parcurgând aceasta carte, prin analogie cu scrierile lui Platon,  este faptul că omul – mulţumită mai sus menţionatului – nu este văzut ca un întreg, ci „feliat”, compus din intelect (care începe aici şi se termină acolo) şi emoţii (tot aşa, aflate într-un cadru definit). Biblia, însă, vede omul ca un întreg inseparabil. Din păcate, multă vreme l-am admirat pe Wittgenstein (dragostea mea din tinereţe) care nu doar că adoptă această perspectivă platoniană, dar el face un pas mai departe şi – cel puţin în Tratatul Logico-Filozofic – subliniază foarte bine incompatibilitatea dintre principiul de limbaj în sine (care e lucid, controlat şi exact prin definiţie) cu folosirea acestuia pentru exprimarea emoţiilor.

Viziunea lui Platon din „Republica” asupra omului este aceea de a separa copiii la naştere – în urma testării aptitudinilor lor – în grupuri în care rămân ulterior toată viaţa. Soldaţii sunt crescuţi în spirit mercenar (killing-machines), politicienii instruiţi în vederea înţelegerii fineţurilor jocurilor politice, etc. Problema este că astfel, rolul în societate îţi este predestinat (ca într-o societate de furnici) – ceea ce face sens perfect în viziunea sa în care „the greatness on the citizens” se reflectă din cât de măreţ şi performant ajunge statul. Cetăţenii reflectă măreţia statului din care fac parte.
Creştinismul se bazează pe un alt sistem meritoric. Anume, nu pe meritele rezultate din măiestria unei generaţii de a observa capacităţile gerenaţiei viitoare; nu pe eficienţa direcţionării unei noi generaţii în sistem de turmă cu scopul construirii unui sistem social; nu pe revărsarea meritelor societăţii asupra membrilor ei – ce oricum, îi aparţin prin naştere, nu prin alegere. Ci pe meritele personale ale Unei persoane de a trăi o viaţă perfectă şi a aduce o transformare a societăţii prost orientate prin transformarea modului de a gândi, relaţiona şi trăi a membrilor ei.
Oricum, până şi o privire fugară în viaţa personală a lui Platon relevă în grabă faptul că Platon nu a fost deloc încântat de ideea unei familii în sensul de mariaj şi creştere a copiilor; fără a avea „that instinct for individual nurture of the rising generation”, a fost lesne pentru el să-şi închipuie că ar fi foarte bine ca noua generaţie să fie crescută de „the village” – ceea ce, dacă mă gândesc bine, îmi aduce aminte de Rousseau şi propunerea abandonării copiilor în orfelinate, în aşa fel încât să nu ne mai batem capul cu ei. Un antidot la colectivismul lui Platon şi răspunsul la „omul feliat” pe care el îl proclamă în filosofia sa este faimoasa remarcă a lui G.K. Chesterton – “Only those to whom the home is sacred have any ground from which to criticize the state.”
Personal, nu am aflat ceva nou despre rugăciune din cartea lui Packer, dar am realizat faptul că nu sunt „feliată”. Şi nu sunt; indiferent cât de mult aş vrea să nu funcţionez ca un întreg, funcţionez ca un întreg – şi Biblia aşa mă şi percepe şi descrie, ca având o „inimă” în sensul inclusiv al termenului, în care inima spirituală este motorul şi centrul emoţiilor, a trăirilor şi a gândurilor mele care se materializează în fapte. Neasimilarea acestui principiu Biblic a fost o erată majoră în gândirea mea – nici nu mi-am pus la modul serios până acum problema dacă sunt sau nu feliată, am luat de bună ideea că aşa sunt. Fail.
Am constatat că ideile proaste se transmit lesne generaţiilor care se folosesc de erorile de discernere a adevărului ale celor anterioare. Şi am mai aflat că singurul punct în care Platon are dreptate este faptul că – aşa cum susţine într-una din lucrările sale (şi – dammit! – nu îmi pot aminti exact în care…):  <<If there was ever a truly just man, he’d be mocked, beaten, and crucified.>>
(Da, cuvântul grecesc folosit acolo – σταυρωμένος  – dacă Bilobilul îşi face efectul şi nu greşesc scrierea… – chiar înseamnă  „răstignit”).

Question: Cunoaştem noi, oare, pe Cineva care să corespundă acestei descriei? :D
( Hm… atât de aproape, Platon – şi totuşi, atât de departe…. )